Freude

Freue dich mit mir, es ist so traurig sich allein zu freuen...

In casa bunicilor

"Să nu, să nu, să nu. Asta-i casa bunicilor: zidurile între care nepoţii n-au voie să fie copii. E mai rău decât la biserică. Acolo măcar e lume multă, mare şi cam surdă, iar copiii — printre babe şi moşnegi — sunt ca în pădurea veche: îşi fac semne şi râd pe furiş şi înfundate. Dar bunicii sunt doi, fiecare în câte un fotoliu; părinţii, doi, fiecare pe un scaun; iar copiii, prizonieri între oche­larii bunicilor şi ochii părinţilor." (Ionel Teodoreanu)

Cine nu-şi aminteşte de casa bunicilor? Casa în care ai învăţat să fii nepot, casa unde-ai întâlnit duioşia aia care îţi sufocă sufletul de atâta emoţie în ciuda împotrivirii tale de a fi om mare. Casa bunicilor unde fiecare lucru e la locul lui ca la muzeu şi unde nu se strică nimic niciodată.

N-am stat decât până la patru ani la bunici, suficient cât să fi crescut mai mult de-o şchioapă şi suficient să învăţ s-o iubesc pe Mimi sau să-i întind un cubuleţ de zahăr printre gard lui Murgu dacă vreau să ma lase să merg călare.

În casa bunicilor miroase şi-a naftalină şi-a mere coapte-n sobă. În casa bunicilor podul are atât de multe de povestit; şi despre păpuşa îndopată cu mâncare, despre negresă, dar şi despre discurile de patefon. Dar mai ales despre bunicul; bunicul care a avut stupi şi nu se-ndură să strice cuiburile de viespi din pod. Bunicul care ştie tot.

În casa bunicilor am învăţat tot ce-mi trebuie să ştiu. Din casa bunicilor ştiu că e iarnă şi că, nu-i aşa, iarna nu-i ca vara...

Still

Studio la FCRP

Things we do for luv

Dacă nu mi-ar fi placut cartea înainte de a vedea filmul, poate că acest post nu ar fi existat. Cu un puternic gust amar după ce am văzut ecranizarea romanului Ceciliei Ştefănescu, am zis că poate influenţa cărţii nu m-a lăsat să văd ce trebuia din film. Poate m-am grăbit să trag concluzii. Aşa că l-am revăzut.

Legăturile Bolnăvicioase ne duc cu gândul la Legăturile Primejdioase, celebra carte a lui Laclos, regizată şi ea de altfel. Însă, spre deosebire de aceasta, neconcordanţa conţinutului cu a titlului sar în ochi. Aici legăturile sunt mai mult pretenţioase, discontinue, promiscuitatea prezisă de titlu lipsind cu desăvârşire. Filmul abundă în incursiuni în oniric, în lirism decât în bolnăvicios.

Că personajele sunt amorale, regia nici nu acordă prea mare importanţă. Cele 2 personaje nu numai că nu realizează că există vreo barieră în calea relaţiei lor, dar deşi nu sunt nişte naive, nu par să vadă nici impedimentele legate de mediul homofob în care trăiesc. Poate că de aici pleacă problemele de plauzibiltate ale filmului: lipsa background-ului social, care deşi altor regizori le este reproşată, aici ar fi fost binevenită; puţinele lamentări că nu se pot afişa în public părând neverosimile în condiţiile în care în film nu există normal şi anormal în materie de orientare sexuală. De fapt, cred că iubirea lui Alex pentru Kiki o anulează pe cea a fratelui ei Sandu, reducând-o la singurul lucru bolnăvicios din tot filmul: obsesia lipsită de tandreţe a fratelui pentru sora lui, Kiki, un incest redus, creionat într-o manieră care din lipsa detaliilor îl face respingător, nu neapărat din nefirescul situaţiei.

„Vreau să îţi văd sânii la lumina lunii” sau o formă de hai să numărăm stelele de pe cer

Este interesant cum cele două relaţii amorale se resping prin însăşi amoralitatea (sau imoralitatea) lor. Poate că aici am simţit lipsa unei remarci foarte nimerite din roman: „Familia, copiii, casa în general, s-au dus dracului. De-acuma lumea este a ciudaţilor.” Lipsesc cu desăvârşire Universitatea, TNB-ul, Calea Victoriei, Lipscanii, dar mai presus de orice lipsesc fandoselile acelea tipic feminine, mansarda generatoare de emoţii gâtuite. Lipsesc iremediabil din păcate dorinţa lui Kiki de „a sparge în aşchii mărunte reclama la o viaţă mai bună” şi credinţa lui Alex în „viitorul ei de mamă şi soţie”. Voiam mai degrabă lirismul spaţiilor şi-al nimicurilor care le defineşte, decât exacerbarea forţată a unor emoţii care nu pot să fie susţinute fără context, fără substanţă.

Ce am remarcat, în pofida replicii aberante scrisă cu italic mai sus, a fost jocul actoricesc care a salvat ecranizarea şi soundtrack-ul care a încadrat filmul într-o poveste pe care nu prea o avea. Finalul în care Maria Popistaşu era filmată dinspre exteriorul spre interiorul maşinii, sugerând introspecţia personajului-narator ca şi cum toată povestea ar fi fost un flash-back, dă culoare unei poveşti slab conturate. Apreciez erotismul de mare fineţe de la începutul filmului, dar mai ales scena găririi urechii, care spunea mai multe decât au putut-o face cadrele în care personajele se dezvăluie. Pentru cadrul în care se desprinde o bucată de tencuială de pe tavanul camerei şi cade pe cele 2 fete, pentru acela, îmi exprim parţial înţelegerea pentru alegerile regiei, căci vorba cărţii , care pledează pentru joculeţul bolnav de iubire: Let it be.

PISI PISI PAM PAM CAGED

Transfer

Ma mut de aici: http://foameadecuvinte.wordpress.com/ aici.