"Să nu, să nu, să nu. Asta-i casa bunicilor: zidurile între care nepoţii n-au voie să fie copii. E mai rău decât la biserică. Acolo măcar e lume multă, mare şi cam surdă, iar copiii — printre babe şi moşnegi — sunt ca în pădurea veche: îşi fac semne şi râd pe furiş şi înfundate. Dar bunicii sunt doi, fiecare în câte un fotoliu; părinţii, doi, fiecare pe un scaun; iar copiii, prizonieri între ochelarii bunicilor şi ochii părinţilor." (Ionel Teodoreanu)
Cine nu-şi aminteşte de casa bunicilor? Casa în care ai învăţat să fii nepot, casa unde-ai întâlnit duioşia aia care îţi sufocă sufletul de atâta emoţie în ciuda împotrivirii tale de a fi om mare. Casa bunicilor unde fiecare lucru e la locul lui ca la muzeu şi unde nu se strică nimic niciodată.
N-am stat decât până la patru ani la bunici, suficient cât să fi crescut mai mult de-o şchioapă şi suficient să învăţ s-o iubesc pe Mimi sau să-i întind un cubuleţ de zahăr printre gard lui Murgu dacă vreau să ma lase să merg călare.
În casa bunicilor miroase şi-a naftalină şi-a mere coapte-n sobă. În casa bunicilor podul are atât de multe de povestit; şi despre păpuşa îndopată cu mâncare, despre negresă, dar şi despre discurile de patefon. Dar mai ales despre bunicul; bunicul care a avut stupi şi nu se-ndură să strice cuiburile de viespi din pod. Bunicul care ştie tot.
În casa bunicilor am învăţat tot ce-mi trebuie să ştiu. Din casa bunicilor ştiu că e iarnă şi că, nu-i aşa, iarna nu-i ca vara...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu